Lucrurile pe care le cara mamele

Notă editorială: Acest text este inspirat, tradus  și adaptat după Tim O’Brien, din volumul „The Things They Carried”.

Lucrurile pe care le poartă mamele au foarte puțin de-a face cu necesitatea.

Purtăm suzete de rezervă în fiecare buzunar al genții, pantofi pentru picioare care încă nu știu să meargă, biscuiți salvați pentru situațiile-limită, când un copil obosit începe să plângă fix în mijlocul magazinului. Purtăm genți de scutece, rucsacuri, sacoșe încărcate cu jocuri și jucării și obiecte „în caz că”, în speranța că exact unul dintre ele va fi cel care salvează momentul.

Purtăm sâni grei de lapte, câteva kilograme în plus pe abdomen, cearcăne adânci sub ochii care nu au mai cunoscut somnul liniștit din ziua în care testul de sarcină a arătat doua liniute.

Purtăm oboseala aceea adâncă, care vine din vigilență continuă, din hiper-atenție, din nopți în care ții în brațe un copil febril la trei dimineața și medicul nu răspunde, iar telefonul sună în gol.

Lucrurile pe care le poartă mamele sunt, într-o anumită măsură, dictate de o formă de nebunie pură.

Purtăm două obiecte de atașament în plus, în caz că celelalte dispar odată cu șosetele rătăcite și capacele de la caserole. Purtăm șervețele umede în geantă mult după ce copiii au învățat să meargă la toaletă singuri; păstrăm păturici tricotate și body-uri de nou-născut de care nu ne îndurăm să ne despărțim.

Purtăm permanent, în minte, lista exactă a lucrurilor necesare pentru a ieși din casă fără dezastru: pantofii de dans, ochelarii de înot, batoanele crocante (nu, nu cele moi), cana portocalie cu capac albastru și abțibild mov pe fund.

Ne purtăm copiii adormiți, cu membrele atârnând, cu capul lăsat pe umăr, ca o inerție binecuvântată într-o viață marcată de mișcare continuă. Purtăm vinovăția că viața noastră e prea rapidă, prea plină, prea întinsă la maximum pentru a ne opri cu adevărat și a sta.

Purtăm grija apăsătoare că, într-o zi, copilul nostru ar putea fi victima despre care auzim la știri, cel agresat, cel umilit, cel prins într-un loc greșit la momentul greșit. Și purtăm, în același timp, frica paralizantă că acel copil care nu putea dormi fără lumină de veghe și organiza petreceri pentru papusi ar putea deveni, cândva, cel care rănește pe altcineva.

Purtăm o flacără aprinsă pentru tații extraordinari; cei cu biberoane ieșind din buzunare la supermarket, cei care stau în ședințe cu unghiile vopsite roz, cei care știu toate versurile din „Let It Go” și își învață fiii ce înseamnă, cu adevărat, să fii bărbat. Purtăm o admirație specială pentru bărbații care reușesc să-și facă soțiile să se simtă dorite după trei copii și o cicatrice de cezariană, cei care jură că nu s-a schimbat nimic.

Purtăm povara de a simți că nu suntem suficiente pentru copiii noștri; că nu suntem destul de prezente fizic sau suficient de disponibile emoțional, că nu suntem nici destul de ferme, nici destul de visătoare. Purtăm dezamăgirea că nu suntem suficiente nici pentru noi înșine; că speranțele și fricile copiilor au împins planurile noastre mai în spate.

Purtăm regretele lucrurilor pe care nu le-am făcut înainte de a deveni mame; mările în care nu am înotat, cursurile la care nu am ajuns, patul pe care nu l-am apreciat până când nu l-am împărțit cu încă trei corpuri într-o noapte de furtună.

Purtăm neliniștea de a ne întreba dacă următorul copil va putea fi la fel de iubit, la fel de perfect, dacă ne va completa familia sau ne va face să ne întrebăm de ce am încercat din nou. Și purtăm, în același timp, convingerea absolută că poate și că este, chiar din momentul în care intră în lume.

Îi purtăm în noi zece luni care par zece ani, oscilând între uimire profundă și iritare sinceră. Le purtăm greutatea, mișcările, fiecare lovitură în coaste și fiecare presiune pe vezică, fiecare gram. Îi purtăm prin necunoscut, până când ajungem să îi învățăm printr-o formă de osmoză tăcută.

Și apoi se nasc, iar noi îi trimitem în lume purtând însăși existența noastră în palmele lor.